"Cand nu voi mai fi, voi fi de fapt in lumea in care ce CRED eu e palpabil, in lumea in care ce VREAU eu e real."
Deseori cei care tind sa se refugieze intr-o lume a lor, oarecum imaginara sunt etichetati drepti ciudati, pentru ca au un mod de gandire diferit de cei din jur, lasi pentru ca n-au tupeu sa iasa din carapace si sa ia lucrurile asa cum sunt sau doar rupti de realitate. Dar ce e de fapt realitatea? Tot aud : Trezeste-te la realitate, viata nu e ca in carti sau filme cu happy-end. Oook. Sa zicem ca viata bate filmu`, insa de ce toate filmele se inspira din viata? Omul, prin natura lui superioara (teoretic) fata de restul speciilor are capacitatea de a crea scenarii, de a-si imagina 'Cum ar fi daca..'. Si toate scenariile astea au un scop, un tel. Depinde de modul in care il percepe fiecare.
Obisnuim sa ne pierdem printre vise si iluzii. Asteptam prea multe, oferim prea multe. Primim putine. Asta pentru ca de cele mai multe ori nu stim unde sa cautam. Si ce e mai rau, nu putem pricepe exact ce anume vrem. Facem compromisuri numai de dragul de a crede ca e mai bine, ca in final ne va reusi iar apoi ne intoarcem de unde am plecat, avand o minte confuza, mii de intrebari dar niciun raspuns.
M-am gandit ca pentru un timp sa nu mai cer sfaturi. Ascult, port discutii dar ma exteriorizez mai greu. Mintea mea si cu mine avem nevoie de o vacanta. Asa ca spun pas avalansei de ganduri si sentimente. Cel putin deocamdata. Stiu sigur ca momentul in care, fie ca vreau sau nu, am sa fac o mica retrospectiva ca sa vad incotro o apuc e aproape. Din toate punctele de vedere. Mi-e teama insa de concluziile la care voi ajunge. Am vazut cum adultii pot da cu piciorul unor relatii lungi doar din ambitie prosteasca, cum adolescentii, incercand sa se integreze intr-o lume considerata de ei cea mai buna, ajung sa isi schimbe total modul de viata, cum o mentalitate proasta nu te duce la nimic bun, cum copii au uitat sa mai fie copii.
Pana acum n-am facut decat sa privesc totul din afara, ca un arbitru tusier care doar observa ceea ce se petrece in teren, fluierand din cand in cand pentru a mai atrage atentia cand ceva nu e in ordine. Dar jocul e facut de oamenii de camp. El e un simplu observator.
Sunt constienta ca nu am puterea, poate nici bunavointa de a avea grija de cei la care tin ca acestia sa nu mai calce in strachini. Nici nu doresc asta. Uneori trebuie sa mai fi lasat si singur. Ca si atunci cand esti mic si inveti primii pasi. Trebuie sa fi stapan pe picioarele tale pentru ca esti singurul care are control asupra lor.
Cu toate astea, am uneori sentimentul ca desi la teorie trec cu brio, pot privi cu maturitate diverse situatii .. cand vine vorba de mine personal, la modul practic .. sunt precum puii aia de pasare carora mama le spune ca de acum trebuie sa ia viata in propriile maini, sa aiba propriile experiente si de ce nu, sa faca si greseli. Sa gresesti e omenesc nu? Plus ca nu suntem perfecti. Dar aceea retinere tot ramane. E teama de esec sau de reusita? Voi ce credeti?:)
Si totusi cred ca am sa-mi asum riscul.
Obisnuim sa ne pierdem printre vise si iluzii. Asteptam prea multe, oferim prea multe. Primim putine. Asta pentru ca de cele mai multe ori nu stim unde sa cautam. Si ce e mai rau, nu putem pricepe exact ce anume vrem. Facem compromisuri numai de dragul de a crede ca e mai bine, ca in final ne va reusi iar apoi ne intoarcem de unde am plecat, avand o minte confuza, mii de intrebari dar niciun raspuns.
M-am gandit ca pentru un timp sa nu mai cer sfaturi. Ascult, port discutii dar ma exteriorizez mai greu. Mintea mea si cu mine avem nevoie de o vacanta. Asa ca spun pas avalansei de ganduri si sentimente. Cel putin deocamdata. Stiu sigur ca momentul in care, fie ca vreau sau nu, am sa fac o mica retrospectiva ca sa vad incotro o apuc e aproape. Din toate punctele de vedere. Mi-e teama insa de concluziile la care voi ajunge. Am vazut cum adultii pot da cu piciorul unor relatii lungi doar din ambitie prosteasca, cum adolescentii, incercand sa se integreze intr-o lume considerata de ei cea mai buna, ajung sa isi schimbe total modul de viata, cum o mentalitate proasta nu te duce la nimic bun, cum copii au uitat sa mai fie copii.
Pana acum n-am facut decat sa privesc totul din afara, ca un arbitru tusier care doar observa ceea ce se petrece in teren, fluierand din cand in cand pentru a mai atrage atentia cand ceva nu e in ordine. Dar jocul e facut de oamenii de camp. El e un simplu observator.
Sunt constienta ca nu am puterea, poate nici bunavointa de a avea grija de cei la care tin ca acestia sa nu mai calce in strachini. Nici nu doresc asta. Uneori trebuie sa mai fi lasat si singur. Ca si atunci cand esti mic si inveti primii pasi. Trebuie sa fi stapan pe picioarele tale pentru ca esti singurul care are control asupra lor.
Cu toate astea, am uneori sentimentul ca desi la teorie trec cu brio, pot privi cu maturitate diverse situatii .. cand vine vorba de mine personal, la modul practic .. sunt precum puii aia de pasare carora mama le spune ca de acum trebuie sa ia viata in propriile maini, sa aiba propriile experiente si de ce nu, sa faca si greseli. Sa gresesti e omenesc nu? Plus ca nu suntem perfecti. Dar aceea retinere tot ramane. E teama de esec sau de reusita? Voi ce credeti?:)
Si totusi cred ca am sa-mi asum riscul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu