Prea devreme.

Mai mult ca sigur .. fiecare copil are dreptul sa se bucure de linistea si caldura unei familii unite, gata oricand sa-i fie alaturi in momentele dificile. Creste avand in minte chipul bland al mamei, al tatalui .. a bunicilor, etc. E basmul lui, micul sau univers .. pe care nu l-ar inlocui cu nimic altceva. Si nici macar n-ar stii cum sa faca asta.

Cand familia incepe usor usor sa se destrame, in mintea si sufletul copilului incep sa apara diferite schimbari. Personalitatea lui, nu foarte bine definita sufera modificari. La inceput sunt partiale, apoi totale. Fiind desprins din sanul familiei, candva unite si fericite .. acesta se inchide si el, izolandu-se, vazand in proprii parinti, niste straini. Pentru ca ei sunt cei ce i-au naruit visele, i-au distrus copilaria. Si oricat timp ar trece .. desi despartiti, parintii continua sa fie alaturi de copilul lor .. in ochii celui mic mereu se va regasi o umbra de repros, durere si neputinta.

Intorcandu-ma la cazul real, cel care m-a inspirat pentru 'dezbaterea' acestui subiect ... afirm ca sunt multe de spus. In primul rand .. ce simte un copil care timp de 5 ani este plimbat de la o persoana la alta, fara un camin stabil .. fara un loc pe care sa-l poata numi 'acasa' .. ? Ce simte atunci cand cei de varsta lui il privesc altfel pentru simplul motiv ca nu are parintii aproape ? Atunci cand e respins de ceilalti pentru ca 'mami' nu-si permite sa-i cumpere tot ce au si ceilalti, dar inevitabil doreste.. cand realizeaza ca a mai trecut un an si nimic nu mai e ca inainte. Viseaza, dar nu mai indrazneste sa spere. Vrea .. dar ii e teama sa creada.

Dar cum e atunci cand persoana care ar trebui sa incerce pe cat posibil sa-i ofere cat mai multa afectiune, sa-l faca sa uite tot raul suferit .. il trateaza cu raceala ? Ce ramane in sufletul acestuia ? Acum ma adresez tie, desi stiu ca n-ai cum sa citesti ceva din randurile astea .. nici nu stii sa umbli la pc, dar nici nu ti-ar pasa .. asa ca pot spune lucruri pe care fata in fata poate mi-ar fi greu sa le pronunt. Tu, care nu poti fi numita 'mama' .. e prea frumos si pur cuvantul ca sa-l porti .. ce simti cand privesti in ochii copilului tau ? Asta daca poti privi, evident. Si stiu ca nu poti. D-aia imi plac mie intrebarile ironice. Caci stiu ca n-ai raspuns. De ce ? Pentru ca in mintea ta aia scurta, stii ca ai gresit. Stii, dar nu ai recunoaste nici in ruptul capului. Ai distrus o familie, 2 vieti si inca nu ai obosit. Iar acum continui sa faci viata amara celor care au crezut in tine, in faptul ca iti vei putea lua viata de la capat, fara sa mai privesti in urma. Dar s-au inselat amarnic. Te plangi ca nu iti iese nimic si viata ta e un haos, insa ai uitat ca odata aveai tot ce-ti doreai si ai dat cu piciorul in mod prosteste. Acum suporta consecintele. Nu poti plati pe nimeni sa simta regretele, in locul tau. Si nu iti vei gasi linistea pana nu vei incerca sa schimbi macar o parte din greselile savarsite, astfel umbrele trecutului vor disparea .. si poate razele soarelui isi vor face aparitia pe strada ta. Pana atunci, nu-ti ramane decat sa te rogi si sa astepti. Caci ai spulberat totul in cale .. ai facut ca un vis sa se sfarseasca .. prea devreme.

Lui M.