“ A trecut ceva timp de cand povestea aceea luase sfarsit. Zilele se duceau, una dupa alta, iar ea nu mai simtea atat de mult lipsa celuilalt. In sufletul ei lua nastere un alt sentiment, destul de diferit de cel anterior, si in acelasi timp acelasi. Inevitabilul se intamplase. S’a indragostit. Cum asa ? Simplu. Fara voia ei. Dar ceea ce se petrecea in sufletul ei era asa dulce, asa pur, incomparabil cu orice altceva. El ii redase acea speranta, acea dorinta de a iubi din nou, acea bucurie de a visa din nou la cel drag.
“The first time I saw you
You were sad and alone
Somebody just broke your heart
And I told you, my girl
It’s ok, don’t you cry
Finish line could be a new start
Love is not a reason to cry.”
Totul prinsese culoare, totul avea sens acum, pentru ea. Se considera o norocoasa pentru sanse ce ii se oferise. Sa o ia de la capat. Alaturi de el, cel care i’a fost scos in cale pentru a o face sa redevina cum era inainte. O copila vesela si plina de viata, cu un ras contagios care ii binedispunea pe cei din jur.
Ceea ce nu stia ea, este ca el a fost probabil confuz, facand, dupa parerea lui, un pas gresit in momentul in care a decis sa fie cu ea. Problemele ei, tristetea ce o apasa in mod evident in perioada in care l’a intalnit, toate acestea au facut in asa fel incat sa’i apropie. Iar ea chiar a crezut in el si in vorbele lui. Dar el ce facuse ? Cine amagise pe cine ?El pe ea sau chiar pe el insusi ? Multimea de intrebari fara raspuns din mintea lui nu era nici pe departe comparabila cu durerea din sufletul fetei.
- Cu ce am gresit ? Nu am facut decat sa’l iubesc.Mai mult decat pe oricine altcineva. Am fost alaturi de el cand a avut nevoie de mine. M’a sprijinit la greu. Si acum ? Ce a facut ? Ce am insemnat eu pentru el ? Un umar pe care a plans sau o simpla persoana alaturi de care doar confuzia si nesiguranta l’au tinut alaturi ? Pentru ce ? Nu aveam nevoie de mila lui, nici de cea a nimanui, aveam nevoie doar de el. Iar el nu a inteles niciodata asta. (isi repeta ea mereu)
Urmeaza zile, saptamani, luni intregi de chin, durere, amaraciune. Simpla idee a unui esec nu o putea accepta. Nu intelegea de ce, cum s’a putut intampla acest lucru. Iar ajutor nu a primit din partea nimanui, sau, nu in modul in care si’o dorea ea. A incercat sa inghita, sa suporte tot calvarul ce a urmat, desi in adancul inimii ei nu mai era loc decat pentru lacrimi si tristete. De ce s’a terminat asa ? Cum se va ridica din abisul acesta intunecat in care alunecase intr’o clipa ? Ar fi strigat daca ar fi putut, caci nu o putea impiedica nimeni, insa nimeni nu ar fi auzit. Sau poate auzea, dar de inteles .. cum ? Nu ai cum sa intelegi asemenea lucruri daca nu treci macar o data prin ele. Se simtea atat de vulnerabila, de neputincioasa si singura. Pentru ea, totul era pictat in culori obscure, fara nicio raza de lumina care sa mai incalzeasca pe cat putin intunecatul peisaj ce ii se arata in fata ochilor. Privirea ei, o data senina si radianta era acum cufundata in lacrimi, acestea curgeau neincetat si ii faceau ochii sa licareasca in ploaia lor.
Deja se saturase sa auda in jur ‘vei trece tu si peste asta’ .. cuvintele acestea puse cap la cap nu aveau nicio insemnatate pentru ea. Stia ca este compatimita de ceilalti, insa asta nu’i aducea cu nimic alinarea. Asa ca se decisese asupra unei nebunii pe care din fericire nu a reusit sa o duca pana la capat. Si cand spun nebunie nu ma refer la taiat vene sau la aruncatul de la etajul 10. Nu. Cu toata durerea ce o apasa neincetat, ea inca avea capul pe umeri. Ci doar a recurs la un gest tipic, insa neinteles de ceilalti. Timp de 2 saptamani nu mancase nimic. Nu putea simti gustul mancarii. Doar cateva pahare de apa bause ca sa nu se deshidrateze complet. Refuza sa se duca la liceu, toti erau ingrijorati in privinta ei, si cel mai dureros era ca parintii habar nu aveau ce se intampla cu ea, cu atat mai putin ca lipsea de la scoala.
Pana intr’o zi cand mama ei a gasit’o zacand in pat inconstienta, cu flaconul de pastile gol langa ea. Ceea ce a urmat este greu de descris in cuvinte. Cu greu a reusit sa nu piarda anul si sa se puna usor, usor pe picioare.
Cu timpul, rana deschisa incepuse sa se cicatrizeze, insa fiecare cuvant despre el ori auzul numelui sau faceau ca aceasta sa se deschida mereu. Dar invatase sa traiasca cu durerea,stiind ca lumea nu se va oprii in loc pentru suferinta ei, desi nu indraznea sa mai spere ca intr’o zi se va mai schimba ceva. Poate inca credea ca totul nu a fost decat un vis urat, si se va trezi avandu’l pe el alaturi, ca de fiecare data. Stia ca nu depasise momentul, insa era constienta ca viata merge mai departe, cu sau fara el. “
[To be continued.]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu